Fourni par Blogger.

"La Cocuţa"

Ora 7 dimineaţa. Şi  ceva. Mă plimb pe străzi înecate de ploaie, de-a valma cu leşurile muncitorilor de la fabrica de saxofoane, unul dintre ei îmi cere o ţigară, nu am. Bunătatea muncitorilor este infinită, a celor de la fabrica de saxofoane, cu atât mai mult. Aşa umflaţi de ploaie cum sunt, cu ochii bulbucaţi şi cu hainele de pe ei fâlfâind ca nişte drapele dintr-o paradă veneţiană, îi vezi cum abia mai prididesc să îţi intre în graţii, unii vor să îţi lustruiască pantofii, alţii te întreabă dacă ai mâncat ceva în ultimele două ore, două ore înseamnă atât de mult, aproape că nu-ţi mai aduci aminte nici ce ai făcut acum cinci minute, ţi se spune că cel mai bine pentru tine ar fi să te adăposteşti în turla Primăriei până trece prăpădul, acolo nu ajunge decât Buffalo Bill călare pe covorul său zburător, dar băiatul a dat în mintea copiilor şi a devenit total inofensiv, pentru o acadea chipicao şi o plimbare virtuală pe Kripton e în stare să îţi cânte Frere Jacques până la sfârşitul lumii, spui politicos nu, mersi şi treci mai departe.
   La colţul străzi, chiar vizavi de plăcintăria lui tanti Cocuţa, un tren deraiat se oferă să îţi dea lecţii de acordeon gratuite. Singura condiţie e să ai propriul tău acordeon şi, dacă se poate, o dovadă în plus că eşti într-adevăr ultimul descendent al celui de al nouăsutepatrulea Mesia intergalactic teleportat pe Archonia, cu o dedublare indusă neuroleptic oricine poate deveni orice, optezi pentru un câine dingo cu pelerină roşie şi cizmuliţe albastre, oricine în locul tău ar fi procedat exact la fel.

   Clovnul pe nume Shiva are nasul pudrat cu zahăr vanilat, în loc de ochi, cineva i-a cusut doi năsturei vorbitori, un braţ îi atârnă inert ca şi cum ar indica Orionul sau aleea care duce spre Pavilionul Amnezicilor, halatul de pe mine se dezlănţuie într-o tarantella desincronizată şi perfect inutilă, clovnul pe nume Shiva îmi întinde pistolul său cu apă, apăs pe trăgaci, Soarele se prăvăleşte peste acoperişul Oficiului Poştal, leşurile muncitorilor de la fabrica de saxofoane se reped asupra lui ca nişte termite poliedrice, nu mai apuc să spun decât că Dumnezeu este surpriză de la acadeaua chipicao, după care o apuc pe Bulevardul 11 Septembrie şi mă fac nevăzut. 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Cum am trăit o experienţă gogoliană la Câmpulung

  Mă aflu într-o cameră de hotel, undeva la ieşirea din Câmpulung. E seară. Patronul hotelului, un bărbat la aproximativ 45-50 de ani, păr blond, ochi albaştri de câine husky, nas şi bărbie bine conturate, dezvăluind un caracter puternic şi o determinare ce ar putea să sfideze orice scrupul, ţinută impecabilă, mers hotărât, ce nu trădează nici un fel de ezitări. Stă calm în pragul uşii, ne priveşte. Tace. De fapt, nu ne priveşte, mai degrabă ne paralizează, ca şi cum din privirea lui ar ţâşni săgeţi minuscule înmuiate în cine ştie ce neurotoxină fatală. Mai doriţi ceva, ne întreabă într-un târziu, făcând ca vocea metalică, de robot telefonic să ne trezească din starea catatonică ce ne-a indus-o acest personaj destul de sinistru.
   În aceeaşi cameră, patronul hotelului continuă să ne privească în tăcere. Deodată, colegul meu de cameră observă că patronul hotelului nu mai are nas. Această absenţă a nasului de pe tabloul general al feţei adaugă încă o notă de sinistru atât înfăţişării particulare a celui care ne priveşte, cât şi atmosferei generale în care ne aflăm toţi trei. Bunul simţ comun spune că atunci când dintr-o cameră în care se găsesc trei persoane lipseşte un nas, întregul aspect al camerei devine deîndată neaobişnuit. Este o evidenţă care ocupă negreşit şi implacabil vastitatea câmpurilor de conştiinţă ale fiecăruia dintre noi. Câteva momente, în cameră nu mai pătrunde nici un fel de zgomot.
   Colegul meu de cameră a dispărut întru totul. De patronul hotelului, nici vorbă. Cu desăvârşire singur, fără a fi în stare să îmi dau seama ce caut acolo, cum am ajuns, când, în ce împrejurări. Îmi iau paltonul pe mine, îmi aranjez pălăria, trag uşa în urma mea, nu am cheie cu care să o închid, străbat coridorul tapiţat în roşu aprins, la capătul acestuia, trepte de lemn învelite în mochetă deasemenea roşie, ceea ce pare a fi recepţia este doar un fel de masă lungă de bar pe care stau aşezate, în ordine crescătoare, de la stânga la dreapta, clopote şi clopoţele de diferite culori şi de diferite tonalităţi. Cum aveam să constat destul de curând, sub fiecare din aceste clopote, chiar şi sub cele mai minuscule, perechi, perechi de dansatori îmbrăcaţi în costume de gală, din care deduc că tocmai se desfăşoară un concurs.

   Munţii ce împrejmuiesc Câmpulungul au fost înlocuiţi cu tobogane roşii, verzi şi albastre, pe care câteva zeci de bărbaţi identici cu patronul hotelului îşi rostogolesc propriile capete, care între timp au căpătat proporţiile unor stânci megalitice perfect netede. Este de la sine înţeles că nici unul din aceste capete ce se rostogolesc nu are nas. Nici ochi. Nici gură. Nici nimic. La capătul de jos al toboganului, două antilope verifică perfecţiunea acestor capete, una dintre ele face câteva însemnări într-un registru cu coperte aurii, după care sunt introduse într-un cuptor imens. Imensitatea acestuia mă face să fiu puţin mai atent, astfel că imediat îmi dau seama că nu este vorba despre altceva decât despre hotelul din care tocmai am ieşit. 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Deschidere de stagiune. Roz ameţitor.

   De când se ştie ea, bunica şi-a dorit să joace în piese de teatru. Visa la costume colorate ca nişte sorcove, o vedeai cum îşi duce mâna la cap ca şi când ar fi fost acoperit de peruci mirosind a levănţică sau a zambile din acelea roz, defila în spatele blocului bâţâind din capot şi făcând să se mişte şorţul ei de bucătărie ca o frunză căzută pe trotuar împinsă încolo şi încoace de vuietul maşinilor, recita din Ana Blandiana şi Elena Farago, mătuşă-mea îi spunea să înceteze, îi era teamă să nu răcească sau să nu îşi piardă vreun papuc, când bunica dădea reprezentaţii îşi pierdea minţile cu totul, trebuie avută mare grijă de ea!
   Când a împlinit 93 de ani, bunica primi o scrisoare recomandată de la directorul Teatrului din oraşul nostru, prin care o ruga frumos să treacă pe la el, să stea de vorba, s-ar putea să am ceva pentru dumneavoastră, vă aşteptăm într-una din zilele astea. Bunica se emoţionă atât de tare, încât poştaşul crezu că i-a adus o veste proastă, de fapt nici el nu mai ştia exact ce să creadă, pentru că imediat bunica începu să se zguduie de râs, noi, cei care stăteam în hol, priveam tâmpiţi la toate manifestările astea nefireşti ale bunicii, din nou, mătuşa –mea a fost aceea care a intervenit prompt, altfel habar n-am ce s-ar fi putut întâmpla!
   Am încercat noi să o facem pe bunica să înţeleagă, i-am explicat cât ne-am priceput şi noi mai bine că la vârsta ei teatrul era o treabă destul de riscantă, poate o să te împiedici de o stinghie ieşită din pardosea, poate o să îţi cadă o ştangă în cap, poate că or să te împuşte cu gloanţe adevărate sau or să îţi dea să bei până când o să intri în comă alcoolică! Dar bunica nici nu vroia să audă! Îşi trase pe ea tricoul cel verde cu fetiţele Power Puff, pantalonii mov mulaţi pe picioarele ei anchilozate, săndăluţele galbene şterpelite din şifonierul verişoarei noastre Cristina, două săptămâni le-a căutat înnebunită prin toată casă, arăta mai ceva ca o sorcovă bunica, în fine, îşi potrivi pălăria ei portocalie cu panglică albăstră, tubul de şpray făcu fâs, fâs, bunica era clasa întâi, gata de marea ei întâlnire!
   A doua zi dimineaţa, bunica veni la noi cu o sută şi ceva de formulare pe care trebuia să le semnăm, habar nu aveam despre ce ar fi putut fi vorba, când bunica îşi punea ceva în cap, practic era imposibil să îi mai scoţi, nu o întrebarăm unde a rămas peste noapte, nici ea nu ne întreba o grămadă de lucruri, îi povestirăm în treacăt ce am mai făcut, ce vise am avut, ne dădu câte explicaţii destul de încurajatoare, mătuşă-mii îi repetă a o suta mia oară că o să se mărite cu un canadian roşcat cu ochi verzi şi degete lungi de pianist, când îi pomeneai de treaba asta, mătuşă-mea devenea mută ca o oală de ciorbă, noi ne prăpădim de râs, bunica trânteşte uşa în urma ei, îi auzim paşii coborând pe scări, motanul Paulinei de la unu e, ca de obicei, în călduri, tramvaiul face să se zgâlţâie lustra, ne aşezăm cu sufletele chircite în fotolii şi nu ne mai spunem nimic.
   Două luni şi jumătate a lipsit bunica de acasă! O dată la două zile ne suna din cabina ei de la Teatru să ne spună că repetiţiile o termină, dar nu se lasă nici moartă, o să fie un spectacol de pomină, poate că bunica voastră şi-a pierdut minţile, dar o să vă las pe toţi cu gura căscată şi cu ochii beliţi, noi îi spuneam bine, bunico, numai ai grijă să nu stai în curent şi să nu îţi cadă  vreo ştangă în cap!
   Pe 4 Octombrie, într-o sâmbătă la ora 9 seara, stăteam toţi la balconul Teatrului, aşteptând să înceapă spectacolul. Spectacolul de debut al bunicii noastre. Sala era arhiplină, lumea se înghesuia buluc, stăteau claie peste grămadă, unii în cârca altora, toţi vroiau să vadă cât mai bine ce avea să urmeze, chiar dacă bunica nu era cap de afiş. De fapt, numele ei nu era deloc trecut pe afiş, dar asta nu ne descurajă câtuşi de puţin.

   Nici nu se ridică bine cortina, că o şi văzurăm pe bunica, agăţată tocmai la cucurigu, prinsă în nişte curele elastice şi plutind pe deasupra unui cer înstelat de carton. De undeva se auzeau huruituri groaznice, era ca şi cum toţi îngerii Cerului s-ar fi îmbătat şi s-ar fi apucat să se înjure unii pe alţii, scena se cutremură şi scaunele începură să crape, peste cei din  rândurile patru şi cinci căzură bucăţi de tavan, o mamă cu un copil apucă să mai spună Înger, îngeraşul meu, repetat până la obseseie de pompier, coafeză şi câinele lor labrador. Bunica purta pantalonii ei cei mov, peste care îşi trăsese o pereche de chiloţi tanga de un roz ameţitor, ne simţeam cu toţii ca la hipnotizator, am fi jurat că mătuşă-mea levitează pe deasupra candelabrului cu trei sute unşpe becuri colorate în tot atâtea nuanţe şi culori, dar în toată harababura aceea cine ar mai fi putut băga de seamă o activitate paranormală în plus? 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Pe atunci, tata credea despre noi că suntem nişte flori de cais. Singura noastră teamă era că în curând se va face de ziuă.

În zilele ploioase de toamnă, tata obişnuia să se plimbe cu trotineta prin parc. Purta un joben roşu, din care câteodată scotea caişi înfloriţi şi cutii de bere goale în care lovea cu piciorul, se auzea aşa, ca un scâncet de copil, tata plângea, dar nu se putea abţine, nu mai lovi cu piciorul, îi spuneau femeile care ieşeau din pântecele altor femei ca din nişte cârciumi insalubre! Caişii înfloriţi se ascundeau prin canale, nimeni nu vroia să îi primească în casele lor, acolo stăteau până se lăsa întunericul, puţini oameni i-au văzut cu adevărat la faţă, cei mai mulţi îi confundau cu dresorii de tigri sau cu bucătăresele de la orfelinat, în noapte toţi morţii seamănă între ei.
    Eu stau cu sor’mea pe o bancă putrezită, oasele noastre scârţâie ca un orologiu postapocaliptic, în loc de cuvinte, din gurile noastre se preling secunde însângerate pe care în zadar încercăm să ni le ascundem în batistuţele noastre prea mici şi prea subţiri, mânuţele noastre firave nu pot opri şuvoiul acesta temporal care va înghiţi frizeriile, chioşcurile de ziare şi adăposturile antiatomice, să te ţi atunci balamuc!
   Călare pe cămila cea chioară, Preşedintele ţării joacă şotronul, dintr-un nor trandafiriu cad mere glazurate, vitrinele şi capetele femeilor din catedrala de vizavi se fac ţăndări, la fel şi clopotul care anunţă ora 3 şi patru minute, elefantul Boby aspiră totul cu trompa lui gigantică, totul însemnând inclusiv afişele colorate care anunţă Concertul pentru bandoneon şi două soprane criogenate. Chiar şi Dumnezeu cu cele şaizeci şi şase de personalităţi ale sale, ar fi putut fi aspirat de trompa elefantului Boby! Dar Dumnezeu nu umbla pe trotuar la ora aceea, când Preşedintele călărea cămila cea chioară, ăsta a fost marele lui noroc!

    Jobenul cel roşu al tatălui meu a acoperit luna. Chiar şi acoperişul fabricii de îngheţată l-a acoperit. Astronauţii se scarpină pe cap unii pe ceilalţi ca nişte câini de porţelan, un fluture hidrocefal ciuguleşte apatic din sânul de plastic al Fecioarei Răstignite, cei o mie de Prunci Nenăscuţi ai acesteia îi fac fotografii care mai de care mai deoacheate, rezultă şapte milarde şase sute nouă şi nouă de milioane trei sute patruzeci şi opt de cadre suprapuse, cu timp de expunere nelimitat, se pare că niciodată nu este destul pentru toată lumea, mai avem nevoie de câteva sute de mii de cadre, până se va face de ziuă vom avea o imagine de ansamblu destul de clară, din gurile de canal se vor iţi florile de cais, abia atunci ne vom da seama cine suntem noi cu adevărat! 
 - acesta este un text care cândva nu va mai fi de nici un folos - 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Mama şi Jacques Derrida

În ziua când mama a ieşit de la Spitalul de Boli Nervoase, femeile umblau în rochii de mireasă şi purtau pantofi cu toc. Bijutierul era satisfăcut de el însuşi şi mânca o îngheţată cu fistic. Vitrina magazinului său fredona un cântecel irlandez şi făcea jonglerii cu nouă zeci şi nouă de castane odată. Trotuarele erau semi-transparente, la fel şi saxofonul care se plimba la braţ cu ele.
   I-am cumpărat mamei o păpuşă cu capul rupt şi o acadea cu gust de pepene galben. Mama ţinea păpuşa de un braţ şi acadeaua de celălalt braţ. Când ajunserăm la staţia de autobuz, vânzătorul de bilete contra-făcute ne sugeră să urcăm într-un tramvai subacvatic, dat fiind că în oraşul nostru nu ploua niciodată. O să vi se pară mai interesant aşa, spuse el cu subînţeles. Tramvaiul porni numaidecât într-o contradirecţie oarecare şi, într-adevăr, văzurăm că el avusese dreptate.
    Pe fereastra tramvaiul se puteau vedea peisaje sublunare, soldăţei de plumb trăgând de coadă maimuţe gigantice, lădiţe frigorifice în care zăceau ascunse pâlnii de patefon travestite şi chiar o umbrelă a domnului Jacques Derrida însuşi. Mama întreba într-una ce e aia, ce e aia, iar eu îi explicam aşa cum mă pricepeam mai bine că am ajuns mintea ultimului hipopotam de pe planeta Sigma 2013, o planetă care s-a devorat pe sine însuşi la ora 11 şi 38 de minute şi atunci mama îşi aduse aminte de vânzătorul de bilete contrafăcute şi nu mă mai întrebă nimic.
   Vatmanul ne întrebă printr-o porta-voce dacă vrem limonadă rece, noi spuserăm că nu, un biciclist tetraplegic se căţără de claxonul tramvaiului, căruia începu să îi curgă sânge din nas. Librarul de capătul celălalt al străzii profită de ocazie şi îi recomandă un roman suprarealist a cărui acţiune se desfăşura în interiorul unei piersici. Claxonul tramvaiului scoase un pistol cu trei ţevi perpendiculare una pe cealaltă şi trase în plin. O melodie dodecafonică inundă cabina tramvaiului şi brusc simţirăm cu toţii nevoia să ne ascundem unul în spatele celuilalt. Biciclistul tetraplegic îşi înghiţi proprie bicicletă, care de acum nu îi mai folosea la nimic.

   Ultimul lucru pe care am mai apucat să îl văd a fost mama, care se îndeparta la braţul lui Jacques Derrida însuşi. Sunt destul de sigur că acesta nu avea cap, iar mama se făcea din ce în ce mai mică.  

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Însemnări dintr-un jurnal. Duminică, 22 Septembrie, ora doişpe jumate.

La ora 5 fără un sfert, unchiul Gigi, elefantul Boby, mătuşa Filofteia-cea-transformată-în-mumie-şi -botezată-în-apă-de-colonie, bunicul, în uniforma lui de prizonier de război, cu cravată şi cămaşă apretată, pantalon tras la dungă şi fes cu ciucurel, proful de mate din şcoala generală, administratorul blocului, tocmai ieşit de sub dărâmăturile de la cutremurul din ’’77, aveam pe atunci nici şase ani împliniţi, tata, cărând după el două damigene cu vin, câţiva trecători care aşteptau la semafor şi copiii de la Grupa Mijlocie a Grădiniţei nr. 111, stăteau  toţi aliniaţi în faţa blocului, aşteptând să coboare cu domnul Pătraşcu, cel despre care se dusese vorba că înviase din morţi.
   Pe domnul Pătraşcu au spus că a trebuit să îl lege de pat, că nu avea astâmpăr, că ar fi vrut să umble prin cartierele învecinate, că vroia să se urce în metrou şi să dispară cine ştie unde, că ar fi avut poftă de o shaorma cu de toate, că ar fi vrut să meargă la femei, că ar fi vrut să se îmbete, după care iar să meargă la femei, că s-ar fi jucat cu copiii în parc sau că ar fi dirijat maşinile în intesecţie, imaginându-şi că sunt violoncele, clarineţi, piane cu patru mâini, patru picioare şi patru ochi bulbucaţi, într-un cuvânt, că ar fi făcut numai lucruri care i-ar fi pus sănătatea şi viaţa în pericol, el care până atunci fusese un om atât de liniştit, de cumpătat, de la locul lui, nimeni nu-şi putea explica de unde această schimbare. De când a înviat din morţi, domnul Pătraşcu pur şi simplu nu mai e de recunoscut!, aşa ziceau oamenii prin cartier şi îşi făceau toţi semnul crucii. Copiii de la Grupa Mijlocie învăţaseră chiar şi un cântecel bisericesc, ăsta se cântă la Moliftele Sfântului Vasile, când se alungă dracii din om, explica doamna educatoare ronţăind dintr-o grisină şi atunci unul dintre copii începea să povestească viaţa lui Vasile cel Mare, iar în jurul nostru se făcea linişte şi începeau să mijească zorii.
   La ora 6 şi un sfert, coborâ bunica cu un platou mare plin cu prăjituri cu vişine şi cafele aburinde, spuserăm cu sfială bogdaproste, de unde se vedea dificultatea noastră de a ne adapta la noua realitate, eu mă gândeam, zăpăcit ca întotdeauna la ciucurelul de la fesul lui bunicu’, elefantul Boby el ştie la ce se gândea, dar sigur e că se gândea la ceva din moment ce nici nu vru să se atingă de prăjitură, în schimb bău trei ceşti de cafea una după alta, după care se aşeză pe o boldură, punându-şi picior peste peste picior şi trăgându-şi pălărie lui de texan peste ochi. Aş fi vrut să fie şi gândacul Melchisedec cu noi, dar nu era.
   La 8 fără ceva, administratorul blocului propuse să facem un tabinet, tata desfăcu o damigeană cu vin şi începu să ude florile. În semn de recunoştinţă, doamna educatoare îi arătă ţâţele, erau şapte cu totul, tata plânse de bucurie, propunerea cu tabinetul căzu, astfel că noi începurăm să privim cu maximă atenţie norii de deasupra blocului. Erau nişte nori galbeni ca boabele de porumb, cineva întrebă dacă nu putem să facem floricele din ei, e adevărat că eram ca într-un film de-al lui Fellini,  dar mama nu semăna câtuşi de puţin cu doamna Giulietta, aşa că renunţară şi la floricele.
   La 9 jumate sosiră primele televiziuni, se instalară camerele de filmat, se luară primele declaraţii, se făcură primele montaje, o reporteriţă spuse Tatăl Nostru în direct, după care ne aşezarăm cuminţi să urmărim pauza publicitară. Unii îşi desfăcură pacheţele cu sandvişuri, alţii cerură o ţigară, copiii de la Grupa Mijlocie spuseră că vor să se spovedească, preotul întârzia. Din buzunarul unchiului Gigi ieşi o foarfecă de tuns crengile pomilor şi începu să danseze charleston.

   Un moment cu totul nepotrivit. 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Avancronică la o stagiune mov

- Săptămâna viitoare, la ora şase şi unsprezece minute, fix după ce şi al treilea gong îşi va da obştescul şi imprevizibilul sfârşit, ceea ce va atrage cu sine un alai de suspine înfofolite în pardesie şi rochii transparente de mătase mov, va începe ultima stagiune a teatrului din oraşul nostru.
- Oraşul nostru numără o mie patru sute opt suflete rătăcite, dintre care mai bine o jumătate din acestea pot fi văzute în fiecare luni, la ora cinci, cum bântuie de-a lungul vitrinelor magazinelor de jucării. Bulevardele sunt acoperite cu ebonită verde, ceea ce le dă un aspect de acvariu plin cu mucegai şi resturi de ziare în curs de tipărire. Anunţurile de la mica publicitate fumează ţigări de foi aduse direct din Anglia, poartă pălării de hîrtie şi au degete subţiri ca nişte crengi de de vişin.
 - La capătul cofetăriei se află un semafor andaluz pe care copiii l-au învăţat cum să danseze tango într-un singur picior. Mama nu îmi dă voie să intru în vorbă cu el, spunându-mi că aşa a păţit bunicul domnului primar, care şi-a pierdut minţile şi peste noapte s-a trezit transformat într-un melc care în loc de cochilie poartă un televizor cu ecran cilindric. Turiştii din Republica Moldova sosesc cu trenurile de dimineaţă numai pentru a vedea cu ochii lor acest ecran cilindric, dar bunicul le spune să îl lase în pace că şi aşa are o viaţă destul de grea. Moldovenii sunt oameni de înţeles şi nu mai insistă.
 - Soţia primarului nostru conduce un circ ambulant şi o maşină de pompieri. Ea este atât de ocupată, încât atunci când ajunge noaptea casă, abia dacă mai are timp să se spele sub braţ, după care adoarme cu ochii deschişi, ca un căluţ de lemn în mijlocul camerei. Cred că tot din cauza oboselii, soţia primarului recită poezii din Apollinaire şi Maiakovski. Gândacul Melchisedec stă agăţat de tavan şi spune în şoaptă că ce frumos e! Noi ne mirăm de mama focului că de unde ştie soţia primarului atâtea poezii pe de rost, dar primarul spune să nu ne mai mirăm atâta, pentru că în tinereţe soţia lui citea treizeci de cărţi de poezie pe zi, până când a înnebunit de la atâta citit şi a trebuit să o interneze la un ospiciu din Varşovia, unde i-au făcut o injecţie cu mercur.

 - Elefantul Boby umblă cu un ecuson prins de trompă şi pretinde că e directorul noului ziar. Episcopul oraşului spune la fiecare liturghie să ne rugăm pentru el şi atunci femeile nemăritate se aşază în genunchi şi încep să meargă de-a buşilea. Cele care termină primele o mie cinci sute de ture de catedrală, sunt date spre adopţie către familiile din Senegal, de unde nu se mai ştie niciodată nimic. Îi spun mamei mele că vreau să mă duc în Senegal, dar mama îmi zice că nu te duci nicăieri, nu ştiu cine ţi-a băgat în cap prostiile astea, la magazin să îmi iei două kile de cartofi să vă fac ceva de mâncare nu te-ai duce, dar după fufele alea îţi ard călcâiele şi atunci iau plasa de cartofi şi mă duc la magazin. 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Tata, ciobanii de pe Transfăgărăşan şi alţi îngeraşi în pielea goală


   Primul lucru la care se gândi tata de îndată ce ajunse pe Lumea Cealaltă, fu să îşi deschidă un atelier de ceasornicărie pentru ciobanii de pe Transfăgărăşan. Găsi destul de repede un adăpost părăsit, deschise ferestrele, făcu un pic de ordine, afară adia un vânt plăcut de primăvară, apăruseră şi primele flori, apăruseră şi primii îngeraşi în pielea goală, se vedea treaba că erau obişnuiţi cu aerul rece de munte, de undeva de departe se zărea căciula unui cioban, ciobanul nu se vedea nicăieri, abia mai târziu îl văzu plutind pe deasupra adăpostului, atât de aproape că i se auzteau aripile fâlfâind şi răsuflarea ca un cântec de fluier noaptea la gura focului, tata ieşi în prag şi îi făcu semn cu mâna, ciobanul fâl, fâl cu aripile lui  şi deodată nu se mai văzu.
   Tata intră înapoi în atelierul lui, începu să îşi aşeze periile de curăţat, şurubelniţele, pensetele, cleştişorii,  lupa, aprinse veioza, deschise radioul, după care se spălă pe mâini şi începu să mănânce din sandvişul cu brânză şi salam pregătit de mama. Se vedea că avusesem grijă de tata să nu îi lipsească nimic pe Lumea Cealaltă, îi burduşiserăm bine de tot coşciugul cu de toate, patruzeci şi patru de oameni îl căraseră până la groapă, toţi gâfâind şi transpirând ca în toiul verii, dar nimeni nu zicea nici cîr, o dată pleca tata pe Lumea Cealaltă. După ce termină de mâncat, trase un gât de ţuică, îşi aprinse o ţigară şi se întinse în pat.
   Cum stătea el aşa, unul dintre îngeraşii care se hârjoneau afară bătu la uşă, tata întrebă cine e, îngeraşul spuse, tata îi zise să intre, îngeraşul intră şi îl întrebă dacă nu are şi pentru el o ţigară, tata îi dădu îngeraşului o ţigară, îngeraşul şi-o aprinse şi se întinse şi el în pat, lângă tata. Nori albaştri de fum învăluiră atelierul de ceasornicărie pe care tata îl deschise pe Transfăgărăşan, iar ciobanii, fâlfâind din aripi, dădeau rotocoale cu ceasurile lor rămase în urmă cu o mie de ani, când va termina ţigara de fumat, se va apuca de lucru, va mai dura încă o mie de ani până când le va repara, pe Lumea Cealaltă timpul trece altfel, ciobanii îl vor răsplăti cu brânză de capră şi cu lapte cald, îi vor face o căciulă din lână de oaie şi îl vor învăţa cum e să trăieşti în vârf de munte, cum să facă focul noapte, ca să nu se împiedice de stele, cum să îşi folosească aripile atunci când potriveşte ceasurile la ora exactă, cum să se înţeleagă cu îngeraşii care se joacă în pielea goală şi care, atunci când obosesc, se întind în pat şi îşi aprind o ţigară.
   Fără să spună nimic.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

De ce îi place unui medic rezident prăjitura cu cireşe făcută de bunica şi alte întâmplări dintr-o după-amiază obişnuită

Pe la jumătatea lui iulie, bunica ne-a făcut prăjitură cu cireşe şi ne-a cumpărat perdele noi. Mama era internată la Spitalul de Boli Nervoase şi aflasem despre ea că stă într-un salon cu vedere la părculeţ. Băncuţe pentru câte o singură persoană, alei pietruite, câini vagabonzi, chioşcuri de ziare, tarabe cu fructe şi îngheţată, plus un carusel cu girafe şi farfurii zburătoare, în care pacienţii aproape recuperaţi aveau voie să se dea o tură de zece minute pe zi.
   Eu şi sor’mea ne-am dus cu prăjitura şi perdele la mama şi mama s-a bucurat. A chemat două infirmiere în blugi şi adidaşi, le-a dat perdele de la bunica şi le-a spus să zică bogdaproste. Infirmierele au zis bogdaproste, au luat perdelele şi au dispărut cu ele cu tot. Nici când am fost să o luăm pe mama acasă, două luni mai târziu, nu am mai văzut infirmierele în blugi şi adidaşi.
   Prăjitura cu cireşe i-a plăcut tare mult mamei, era plină de zahăr pudră pe la colţurile gurii şi pe nas, parcă ar fi fost o cântăreaţă de operetă care se machia înainte de a intra pe scenă, sor’mea bătea din palme, eu scrijeleam cu briceagul pe pereţii salonului ceva care aducea cu nişte schelete de crocodili paraşutaţi din Cer, la desen se vedea treaba că nu aveam nici un fel de talent, din punctul ăsta de vedere nu o moştenisem pe mama.

   Doctoriţa mamei, o rezidentă roşcată şi cu sânii mici cât două ouă de raţă, apăru la fereastră şi o rugă pe mama să îi dea şi ei din prăjitura cu cireşe, iar mama bineînţeles că îi dădu două felii mari, rezidenta era gravidă în luna a 5-a cu un student nigerian de la Agronomie, mama ştia mai bine decât oricine altcineva ce înseamnă asta, rezidenta se aşeză pe băncuţă şi începu să mănânce tacticos din prăjitură. 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Mama şi Alain Delon

Când era mai tânără, mama îşi dorea să ia lecţii de pian. Şi să facă balet îşi dorea mama. Şi să îl cunoască pe Alain Delon. Până la urmă, nu i-a ieşit nimic din toate astea. I-a cunoscut pe taţii mei şi m-a făcut pe mine. Pe unii dintre ei i-am cunoscut şi eu şi asta m-a făcut fericit. Cel puţin o vreme m-a ţinut fericirea asta, nu pentru că lucrurile se schimbaseră în viaţa mea, nici pentru că viziunea mea despre fericire din acel moment era una destul de naivă, ci pentru că pe la vârsta de zece ani am încetat să mai cred în fericire. Era într-o iarnă şi tocmai mă operasem de apendicită.
   Cusut şi bandajat, am ieşit cu alţi colegi de salon afară, să ne batem cu zăpadă. Eram claie peste grămadă în salon, şi băieţi, şi fete, şi mai mari, şi mai mici, dormeam care cum apucam, eu dormeam cu o fetiţă de 7 ani, Carmen cred că se numea, avea un ursuleţ de pluş negru tuci, aşa cum sunt urşii de pluş în Africa, Carmen avea o pijama cu răţoi portocalii, noaptea şi-o dădea jos de pea ea şi răţoii începeau să facă lipa-lipa pe linoleumul de pe podea, parcă erau maşinuţe teleghidate, atât că nu aveau luminiţe.
   Într-o zi, mama a venit la mine la spital să îmi aducă napolitane şi struguri roşii, nu ştiu de unde făcuse rost de struguri, dar ştiu că am ţinut atât de mult la ei, încât i-am închis în sertar şi acolo au rămas până când am plecat acasă. Mama mă întreba ce mai fac, cum mă descurc, eu îi răspundeam cu un ton serios, of, mamă, e greu printre străini, dar mă descurc, sunt băiat mare, acum o am şi pe Carmen cu mine, iar Carmen îl are pe ursuleţul ei de pluş, despre pijamaua cu răţoi portocalii nu suflam o vorbă, Carmen stătea şi se uita la geam şi nu zicea nimic, aştepta să plece mama şi să se bage în pat lângă mine.
   Când era mai tânără, mama desena foarte frumos. Ţin minte că îmi pictase pereţii camerei cu personaje din Albă-ca-Zăpada şi Familia Flinstone, apoi a pictat şi pereţii din sufragerie, cu pescăruşi şi scoici şi o apă mare, nesfârşită, care trecea dincolo de geam, până la Alimentara şi chiar până la staţia de autobuz, de unde se pierdea cu totul. A pictat mama şi pereţii bucătăriei, cu tot felul de poze copiate din cartea „Cofetarul casei”, şi baia a pictat-o, de semăna cu o sală de teatru, ce-i drept, cred că dintr-un soi de pudoare cortina era trasă, ca să nu se vadă ce se petrece pe scenă sau cel puţin asta a fost concluzia pe care am tras-o eu atunci.

   În copilărie, mama fusese campioană naţională la desen pe asflat. Odată, a desenat un magazin cu dulciuri de toate culorile şi jucării de îţi lua minţile, mulţi copii au înnebunit de-a binelea în zilele şi nopţile alea, până când au venit nişte poliţişti cu stropitori şi au şters acele desene, după care copiii care înebuniseră şi-au revenit şi lucrurile au revenit la normal. 

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Într-o dimineaţă, am ajuns pe Everest, unde am băut o cafea


Clovnul cu trei perechi de papainoage urcă în autobuz şi cât ai zice dulapcilindricdinlemndecireşimportatdinrepublicapopularăchineză, împuşcă trei călători, o călătoreasă, un papagal surdo-mut şi un lift blocat între două vârste, ambele destul de înaintate. Autobuzul se umplu de un fum trandafiriu şi de hârtie creponată care ne transportă pe toţi într-o stare euforică de gradul IV, stabilindu-se astfel un nou record mondial. Radioul îşi întrerupse programul de imnuri funerare şi anunţă ştirea cu recordul mondial, neuitând să specifice că preţul de achiziţe al sticlelor şi borcanelor goale pe pieţele din Orientul Apropiat a crescut cu trei procente faţă de săptămâna trecută. E adevărat că săptămâna trecută eram mai mulţi cu două miliarde şi jumătate, că zborurile până la Lună încă nu fusesră anulate, că producţia de şerbet de vanilie ocupa locul întâi la exporturi şi că teatrul lui Eugen Ionescu reprezenta principala atracţie turistică cu care cei patru mii şase sute cinci virgulă opt locuitori de pe vârful Everst încerca să îi ademenească pe copiii din Suedia, dar totuşi! Cele trei perechi de papainoage ale clovnului se dedublară şi începură se se ameninţe reciproc cu un război dialectic nimicitor. Asta era tot ce ne mai lipsea, că în rest le aveam pe toate!
   Pe la ora 4 dimineaţă, un regiment de Şoimii Patriei fu descărcat din remorca unui tractoraş de plastic şi luă cu assalt autobuzul nostru, urlând cât îi ţineau plămânii cântece patriotice importate direct din Portugalia de Nord. Într-unul din ele era vorba despre o cămilă chioară care se rătăci la marginea unui oraş inexistent şi care fu găsită în cele din urmă citind un roman poliţist la lumina unui felinar catatonic. Asasinul din roman tocmai plecase în urmărirea celor o mie de detectivi, dar nu reuşi să prindă decât opt sute şi ceva dintre ei, care îl rugară să le dea drumul, ceea ce şi făcu, după care totul o luă de la început. Cămila cea chioară socoti, şi pe bună dreptate, că asta este ceva destul de interesant şi se adânci în lectură cu totul, însoţită de felinarul catatonic, care tocmai învăţase o melodie de jazz din secolul viitor.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Noi şi Preşedintele ţării


Într-o duminică după-amiază, Preşedintele ţării a venit la noi în vizită, însoţit de toată suita lui prezidenţială. Erau acolo unchiul meu, Gigi, cele două mătuşi ale mele, tata, care murise în ’’97, chiar şi bunicul, mai vesel şi mai abţiguit ca oricând, motănelul Vasilică, storcit de maşină, mama, sor'mea, pe care nu am cunoscut-o niciodată, medicul de familie, cumnata medicului de familie, plecată în Australia şi vecinul de la 2, fotograf amator.
   Tata a zis să îi scot discul ăla cu Ion Dolănescu, am şters pick-up-ul de praf, am şters tacâmurile noi cu spirt, mama a pus faţa de masă de Anul Nou, bunicul moţăia pe fotoliu, nici unul din noi nu am îndrăznit să îl deranjăm, mătuşile au improvizat un streaptase pe melodia aia în care zicea că se facă privighetoare, cumnata medicului de famile a zis vai, ce frumos, la noi, în Australia nu o să vezi aşa ceva, eu am întrebat ce anume, privighetori, motănelul a dat de două ori din coadă şi s-a s-a băgat sub masă.
   Preşedintele ţării a fost aşezat în capul mesei, mama i-a pus o baveţică albastră cu Pokemon, i-au adus ciorbă de perişoare, dar nu a vrut să mănânce, l-au ademenit cu friptură de pui, din aceia de ţară, crescuţi de noi pe balcon, l-au încercat cu prăjituri şi pepene roşu, dar el nu vroia decât bere cu alune americane, nu aveam nici una, nici alta, ceea ce ne-a făcut să ne simţim destul de prost, dar Preşedintele a zis să nu ne facem griji, a scos o sută de lei din buzunar şi l-a trimis pe unu’ din suita lui prezidenţială la magazinul din cartier să cumpere bere şi alune americane, ceea ce noi nu mai văzusem de la Crăciunul de anul trecut.
   Între timp, bunicul se trezise şi privea năuc la noi şi parcă ar fi vrut să întrebe ce se întâmplă acolo, dar nu spuse nimic. Fotograful îl rugă să nu mişte, să nu respire şi îi făcu un instantaneu de nota unşpe, bunicul stând ţeapăn în fotoliu, bunicul giorno, mândria familiei noastre, primul pacient al medicului nostru de familie, asta se întâmpla când bunicul a făcut pojar şi a stat trei săptămâni în casă, eu şi cu un alt coleg îi aduceam lecţiile în fiecare zi, el mă aştepta cuminte în pat, cu motanul Vasilică şi cu maşinuţa roşie de pompieri primită cadou din Australia.
   Preşedintele ţării stătea în capul mesei, cu baveţica lui cu Pokemon, mesteca alune americane şi bea bere din sticlă, privind la mătuşile mele care făceau streaptease pe muzica lui Ion Dolănescu. Fotograful se învârtea de colo până colo, clic-clic, ţac-ţac, eu cred că era excitat, dar nu aveam voie să spun asta cu voce tare, unchiul Gigi îmi făcea cu ochiul, am impresia că îmi ghicise gândul, unchiul Gigi era un fel de Profesorul X, mama zicea că avea o placă de argint în cap, asta îi dădea puteri telepatice, aşa că şi eu i-am făcut cu ochiul şi am luat un fursec.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Piersicile din visul meu


   Azi noapte l-am visat pe Dumitru.
   Pentru cine nu ştie, Dumitru a fost colegul meu de bancă în generală. Dumitru purta ochelari, iar mie îmi plăceau piersicile. Piersici nu se găseau pe vremea aceea, am impresia că dăduse o boală grea în ele şi putreziseră toate. Ştiam de ele din cărţile cu poveşti şi din manualele de istorie şi de ştiinţele naturii. Mă uitam la poze cu piersici în timpul orelor de matematică şi proful mă mângâia pe creştet părinteşte. Într-o pauză m-a chemat la catedră şi mi-a zis copilul meu, ce păcat de tine că vei muri fără să cunoşti gustul piersicilor coapte şi în ochii lui am văzut lacrimi zemoase, pe care le-am cules cu vârful limbii şi nu erau sărate, ci dulci şi parfumate, se umpluse clasa de miros de lacrimi ca de nectar de piersici, dar eu nu ştiam asta, doar îmi imagimam că aşa trebuie să fi fost .
   Dumitru privea din bancă de după ochelarrii lui de miop şi ar fi vrut şi el să plângă, să îi culeg şi lui lacrimile cu vârful limbii, dar nu putea, oricât s-ar fi străduit, tocmai murise bunica lui şi plânsese toată noaptea şi acum nu mai avea lacrimi, iar asta l-a făcut şi mai trist decât era.
   Dumitru era prietenul meu cel mai bun. Când o să fiu mare, o să scriu un roman în care Dumitru o să fie personajul principal. Pe la jumătatea cărţii, o să îl omor, iar în ultimul capitol o să îl readuc la viaţă, aşa cum Iisus a făcut cu Lazăr. Şi Dumitru o să se uite buimac la mine şi o să mă întrebe cum dracu’ ai făcut, că eram mort şi acum sunt viu şi eu o să îi zic că am puteri paranormale şi el atunci nu o să mai zică nimic, ci doar o să mă pună să îi culeg lacrimile cu vârful limbii, pentru că atunci când eşti readus la viaţă, glandele lacrimale revin şi ele la viaţă, lacrima este ca umbra sufletului omului.
   În vis se făcea că Dumitru stătea la fereastră şi mă aştepta să ajung acasă. Dioptriile nu îl mai ajutau cu nimic, miopia avansase aşa cum avansează de obicei întunericul atunci când apune soarele, dar el se încăpăţâna să se uite pe fereastră, normal că nu se mai vedea nimic, dar eu cred că el îşi imagina o grămadă de lucruri.
   Aşa am fost noi, ăştia din generaţia mea,  învăţaţi, să ne imaginăm tot felul de lucruri.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • RSS

Popular Posts