Mă aflu într-o cameră de hotel, undeva la
ieşirea din Câmpulung. E seară. Patronul hotelului, un bărbat la aproximativ
45-50 de ani, păr blond, ochi albaştri de câine husky, nas şi bărbie bine
conturate, dezvăluind un caracter puternic şi o determinare ce ar putea să
sfideze orice scrupul, ţinută impecabilă, mers hotărât, ce nu trădează nici un
fel de ezitări. Stă calm în pragul uşii, ne priveşte. Tace. De fapt, nu ne
priveşte, mai degrabă ne paralizează, ca şi cum din privirea lui ar ţâşni
săgeţi minuscule înmuiate în cine ştie ce neurotoxină fatală. Mai doriţi ceva,
ne întreabă într-un târziu, făcând ca vocea metalică, de robot telefonic să ne
trezească din starea catatonică ce ne-a indus-o acest personaj destul de
sinistru.
În aceeaşi cameră, patronul hotelului
continuă să ne privească în tăcere. Deodată, colegul meu de cameră observă că
patronul hotelului nu mai are nas. Această absenţă a nasului de pe tabloul
general al feţei adaugă încă o notă de sinistru atât înfăţişării particulare a
celui care ne priveşte, cât şi atmosferei generale în care ne aflăm toţi trei. Bunul
simţ comun spune că atunci când dintr-o cameră în care se găsesc trei persoane
lipseşte un nas, întregul aspect al camerei devine deîndată neaobişnuit. Este o
evidenţă care ocupă negreşit şi implacabil vastitatea câmpurilor de conştiinţă
ale fiecăruia dintre noi. Câteva momente, în cameră nu mai pătrunde nici un fel
de zgomot.
Colegul meu de cameră a dispărut întru
totul. De patronul hotelului, nici vorbă. Cu desăvârşire singur, fără a fi în
stare să îmi dau seama ce caut acolo, cum am ajuns, când, în ce împrejurări. Îmi
iau paltonul pe mine, îmi aranjez pălăria, trag uşa în urma mea, nu am cheie cu
care să o închid, străbat coridorul tapiţat în roşu aprins, la capătul
acestuia, trepte de lemn învelite în mochetă deasemenea roşie, ceea ce pare a
fi recepţia este doar un fel de masă lungă de bar pe care stau aşezate, în
ordine crescătoare, de la stânga la dreapta, clopote şi clopoţele de diferite
culori şi de diferite tonalităţi. Cum aveam să constat destul de curând, sub
fiecare din aceste clopote, chiar şi sub cele mai minuscule, perechi, perechi
de dansatori îmbrăcaţi în costume de gală, din care deduc că tocmai se
desfăşoară un concurs.
Munţii ce împrejmuiesc Câmpulungul au fost
înlocuiţi cu tobogane roşii, verzi şi albastre, pe care câteva zeci de bărbaţi
identici cu patronul hotelului îşi rostogolesc propriile capete, care între
timp au căpătat proporţiile unor stânci megalitice perfect netede. Este de la
sine înţeles că nici unul din aceste capete ce se rostogolesc nu are nas. Nici ochi.
Nici gură. Nici nimic. La capătul de jos al toboganului, două antilope verifică
perfecţiunea acestor capete, una dintre ele face câteva însemnări într-un
registru cu coperte aurii, după care sunt introduse într-un cuptor imens. Imensitatea
acestuia mă face să fiu puţin mai atent, astfel că imediat îmi dau seama că nu
este vorba despre altceva decât despre hotelul din care tocmai am ieşit.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire