În ziua când mama a
ieşit de la Spitalul de Boli Nervoase, femeile umblau în rochii de mireasă şi
purtau pantofi cu toc. Bijutierul era satisfăcut de el însuşi şi mânca o
îngheţată cu fistic. Vitrina magazinului său fredona un cântecel irlandez şi
făcea jonglerii cu nouă zeci şi nouă de castane odată. Trotuarele erau
semi-transparente, la fel şi saxofonul care se plimba la braţ cu ele.
I-am cumpărat mamei o păpuşă cu capul rupt
şi o acadea cu gust de pepene galben. Mama ţinea păpuşa de un braţ şi acadeaua
de celălalt braţ. Când ajunserăm la staţia de autobuz, vânzătorul de bilete
contra-făcute ne sugeră să urcăm într-un tramvai subacvatic, dat fiind că în
oraşul nostru nu ploua niciodată. O să vi se pară mai interesant aşa, spuse el
cu subînţeles. Tramvaiul porni numaidecât într-o contradirecţie oarecare şi,
într-adevăr, văzurăm că el avusese dreptate.
Pe fereastra tramvaiul se puteau vedea
peisaje sublunare, soldăţei de plumb trăgând de coadă maimuţe gigantice, lădiţe
frigorifice în care zăceau ascunse pâlnii de patefon travestite şi chiar o
umbrelă a domnului Jacques Derrida însuşi. Mama întreba într-una ce e aia, ce e
aia, iar eu îi explicam aşa cum mă pricepeam mai bine că am ajuns mintea ultimului
hipopotam de pe planeta Sigma 2013, o planetă care s-a devorat pe sine însuşi
la ora 11 şi 38 de minute şi atunci mama îşi aduse aminte de vânzătorul de
bilete contrafăcute şi nu mă mai întrebă nimic.
Vatmanul ne întrebă printr-o porta-voce dacă
vrem limonadă rece, noi spuserăm că nu, un biciclist tetraplegic se căţără de
claxonul tramvaiului, căruia începu să îi curgă sânge din nas. Librarul de
capătul celălalt al străzii profită de ocazie şi îi recomandă un roman
suprarealist a cărui acţiune se desfăşura în interiorul unei piersici. Claxonul
tramvaiului scoase un pistol cu trei ţevi perpendiculare una pe cealaltă şi
trase în plin. O melodie dodecafonică inundă cabina tramvaiului şi brusc
simţirăm cu toţii nevoia să ne ascundem unul în spatele celuilalt. Biciclistul tetraplegic
îşi înghiţi proprie bicicletă, care de acum nu îi mai folosea la nimic.
Ultimul lucru pe care am mai apucat să îl
văd a fost mama, care se îndeparta la braţul lui Jacques Derrida însuşi. Sunt destul
de sigur că acesta nu avea cap, iar mama se făcea din ce în ce mai mică.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire