În zilele ploioase
de toamnă, tata obişnuia să se plimbe cu trotineta prin parc. Purta un joben
roşu, din care câteodată scotea caişi înfloriţi şi cutii de bere goale în care
lovea cu piciorul, se auzea aşa, ca un scâncet de copil, tata plângea, dar nu
se putea abţine, nu mai lovi cu piciorul, îi spuneau femeile care ieşeau din
pântecele altor femei ca din nişte cârciumi insalubre! Caişii înfloriţi se
ascundeau prin canale, nimeni nu vroia să îi primească în casele lor, acolo
stăteau până se lăsa întunericul, puţini oameni i-au văzut cu adevărat la faţă,
cei mai mulţi îi confundau cu dresorii de tigri sau cu bucătăresele de la orfelinat,
în noapte toţi morţii seamănă între ei.
Eu stau cu sor’mea pe o bancă putrezită,
oasele noastre scârţâie ca un orologiu postapocaliptic, în loc de cuvinte, din
gurile noastre se preling secunde însângerate pe care în zadar încercăm să ni
le ascundem în batistuţele noastre prea mici şi prea subţiri, mânuţele noastre
firave nu pot opri şuvoiul acesta temporal care va înghiţi frizeriile, chioşcurile
de ziare şi adăposturile antiatomice, să te ţi atunci balamuc!
Călare pe cămila cea chioară, Preşedintele
ţării joacă şotronul, dintr-un nor trandafiriu cad mere glazurate, vitrinele şi
capetele femeilor din catedrala de vizavi se fac ţăndări, la fel şi clopotul
care anunţă ora 3 şi patru minute, elefantul Boby aspiră totul cu trompa lui
gigantică, totul însemnând inclusiv afişele colorate care anunţă Concertul
pentru bandoneon şi două soprane criogenate. Chiar şi Dumnezeu cu cele şaizeci
şi şase de personalităţi ale sale, ar fi putut fi aspirat de trompa elefantului
Boby! Dar Dumnezeu nu umbla pe trotuar la ora aceea, când Preşedintele călărea
cămila cea chioară, ăsta a fost marele lui noroc!
Jobenul cel roşu al tatălui meu a acoperit
luna. Chiar şi acoperişul fabricii de îngheţată l-a acoperit. Astronauţii se
scarpină pe cap unii pe ceilalţi ca nişte câini de porţelan, un fluture
hidrocefal ciuguleşte apatic din sânul de plastic al Fecioarei Răstignite, cei
o mie de Prunci Nenăscuţi ai acesteia îi fac fotografii care mai de care mai
deoacheate, rezultă şapte milarde şase sute nouă şi nouă de milioane trei sute
patruzeci şi opt de cadre suprapuse, cu timp de expunere nelimitat, se pare că
niciodată nu este destul pentru toată lumea, mai avem nevoie de câteva sute de
mii de cadre, până se va face de ziuă vom avea o imagine de ansamblu destul de
clară, din gurile de canal se vor iţi florile de cais, abia atunci ne vom da
seama cine suntem noi cu adevărat!
- acesta este un text care cândva nu va mai fi de nici un folos -
- acesta este un text care cândva nu va mai fi de nici un folos -
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire